Sunt o fire tare de felul meu...dar uneori mă doboară din tăria mea cele mai simple emoţii, gânduri, sentimente. Mă trezesc uneori cu lacrimi în ochi făcând cele mai simple lucruri...dându-i lăpticul Dienuţei, stând cu ea în braţe, oferindu-i o bucată de măr, mângâindu-i obrajorii, trecând mâna prin părul ei auriu. Şi primul gând care îmi vine în minte e...ce naiba e cu mine..sunt chiar proastă. Dar în secunda următoate îmi dau seama Nu...nu sunt proastă..sunt doar MAMĂ şi acest fapt e pur şi simplu un catalizator imens al sentimentalismului din inima mea.
Dar să revenim la lacrimile de astăzi...cauzate de interacţiunea dintre Coco (peruşul nostru) şi Dienuţa. L-am luat pe Coco pe deget ca să ne jucăm toţi 3 un pic cu el. L-am apropiat uşor de Dienuţa. Diana îl adoră..e jucăria ei mişcătoare, îi cauzează un amestec de entuziasm, frică (a mai ciupit-o o dată de degeţel) şi interes. Şi în timp ce încerca să pună un degeţel pe el s-a uitat la mine şi a zis de două ori, clar...co..co, coco. Am crezut că leşin, lacrimile au început să îmi curgă pe obraji instant. După primul ei cuvânt fără sens...liga liga...asta a fost altceva. A fost primul ei cuvânt clar, care a exprimat ceva, entuziasmul pentru Coco.
Şi mă aştept la multe MUUUUULTEEE lacrimi de acum încolo. Pentru că mă fascinează fiecare gest, fiecare încreţitură de nas şi strâmbătură fiecare ORICE.
