Nevoia de o..pauză

                     Nu există fericire mai mare decât să îţi vezi copilul sănătos, jucăuş, plin de energie. E o fericire din aia care te face să zâmbeşti dimineaţa când deschizi ochii şi te face să te duci repede să îi vezi mutrişoara încă adormită.
                     Dar undeva în toată agitaţia meseriei de "mamă" pe care unele dintre noi o combină cu munca zilnică, desfăşurată în acelaşi ritm nebun încă de când s-a născut copilul (pentru că de...unele dintre noi vor să fie şi mame şi tinere antreprenoare :)) simţi că vrei să evadezi, că eşti sufocată de tot şi de toate, că vrei să respiri un pic alt aer decât cel de lângă copilul tău. Da.. ştiu...sună foarte urât şi eu una am avut procese de conştiinţă pe tema asta, m-am simţit egosită, nebună. Dar am avut zile în care după
- trezit copilul, îmbrăcat copilul, hrănit copilul, curăţat copilul, încălţat copilul, plecat cu copilul la muncă,
- butonat traduceri cu copilul mişunând peste tot şi trăgând de toate foile sertarele, căţărându-se peste tot, plângând cu lacrimi de crocodil că nu vrea să doarmă deşi i se închideau ochii de somn,
- dezbrăcat copilul de cele 10 ori când cere la oliţă deşi nu face nimic, schimbat copilul când după cele 10 ori de spus caca caca, atunci când chiar face caca uită să mai anunţe
- pregătit mâncare copilului şi hrănit copilul, reluat traducerile cu un copil mort de somn şi plângăcios pe care nimic nu îl mai consolează,
- hrănit din nou copilul la 5, plecat cu copilul acasă,
- schimbat copilul in haine de joacă, scos copilul în parc, alergat după copil în parc
- revenit în casă, spălat copilul, pregătit laptele copilului
- culcat copilul
- pus rufele la spălat
- gătit mâncare pentru copil şi mine pentru serviciu pentru a doua zi

nu vroiam decât să plec în lume, undeva unde e linişte şi nu trebuie să mai servesc pe nimeni, unde să nu mă mai gândesc decât la mine.
                 Oboseala, nervii s-au tot strâns până când într-o zi m-am văzut (ca şi cum aş fi ieşit din corpul meu şi priveam la altcineva) scuturând-o pe Diana de o mână şi ţipând la ea dintr-un  motiv aparent banal..nu vroia să îşi mănânce iaurtul cu fructe de la 5. Eram transfigurată, nu eram eu, era cineva pe care nu îl recunoşteam. În secunda următoare am început să plâng Diana uitându-se la mine foarte contrariată.
                Atunci mi-am dat seama ... aveam nevoie să petrec momente doar cu mine, doar pentru mine. Eu cea de dinainte să fiu mamă se ascunsese undeva într-un colţ din mine şi privea mânioasă la lipsa de atenţie de care "beneficia". Se vroia din nou în centrul atenţiei, la un ceai cu fetele, la o tură pe la sală fără copil după ea, la o seară de făcut o baie lungă, o manichiură şi un epilat în linişte.
               L-am somat prin urmare pe Marius şi i-am zis tot ce am scris aici, cu riscul de a părea egoistă. L-am rugat să o ia el în primire pe Diana după muncă, să o ducă în parc, la joacă, oriunde numai să îmi dea şansa să respir, să rămân doar eu cu mine, măcar de câteva ori pe săptămână.
              Invidiez mamele care se bucură de acel an sau cei doi ani de stat acasă cu copilul fără să trebuiască să muncească. Ele pot dormi când copilul doarme, pot ieşi cu copilul la joacă de două ori pe zi fără să se gândescă că mai au nu ştiu câte chestii de făcut pentru muncă, iar când se întorc la muncă altcineva preia activităţile de îngrjire a copilului. Eu în dorinţa de a fi mamă eroină,  de a o avea pe Diana cu mine , de a-o supraveghea doar eu, de a-i da de mâncare numai ce trebuie şi când trebuie, de a-i da doar eu educaţia care îmi convine mie,  de a o învăţa limba engleză şi de a duce mai departe activitatea firmei de traduceri m-am trezit într-o zi "overwhelmed".
             Dar nu mă las bătută..trebuie să reuşesc, cu ajutorul lui Marius, să aduc un echilibru în toate.